„Poezia lui Geo Bogza a rămas fără întrerupere tributară
concepțiilor, avînturilor și manierelor unui deceniu de cultură și gîndire în
care predominante au fost setea de întîmplări și bucuria de a trăi, exaltarea
aceea fără seamăn și pereche (cu excepția Renașterii) în prezenta aventurii
omenești, în prezenta darului fără preț făcut speciei noastre: dreptul de a participa
din plin la rostirea și existențializarea verbului a fi, cu toate
consecințele și implicațiile sale, în prezenta norocului extraordinar hărăzit
nouă: capacitatea de a ne lăsa incintați și surprinși, de a ne uimi și extazia
(sau și infiora) în prezenta universului, lumii, oamenilor, frumuseții,
misterelor, posibilităților, varietăților, infinitelor complexități și
copleșitoarelor desfășurări ale istoriei generale ori și psiho-dramelor
particulare. ” (N. Steinhardt)
